Teoria celor 10 copaci pitici si a celor 3000 de galeti goale

gettyimages.com

Sunt cam şapte ani de când am învăţat de la alţii mai instruiţi ce înseamnă CSR şi am început să adunăm pe degete silabele în limba română, şi tot nu cunoaştem diferenţa dintre milă, donaţie şi proiect de responsabilitate socială. Să luăm cel mai recent exemplu. Inundaţiile interminabile din această vară furtunoasă şi campaniile TV de  teledonuri, mereu pe fază în asemenea cazuri. Peste 500 de mii de euro colectaţi din diverse donaţii la teledonul Realităţii TV din iunie, adunaţi în timp real teledonic dintr-un milion de lei de la un pensionar prea empatic, din vreo câteva sute de lei de la un român păzit de restructurări, câteva mii de euro de la companii cu cifre de afaceri în România de ordinul a sute de milioane de euro. Cu titlu de donaţii, companiile au donat, fapt pentru care, le mulţumim, iar ele pot răspunde: “N-ai pentru ce”. Frapante au fost cu adevărat câteva sume, sub formă de donaţii cu iz de pomană. Enel: 3.000 de euro Petrom: 5.000 de euro. 

Non c’e cuore şi pentru inundaţii autohtone

Cu peste două milioane de euro regulamentare investiţi în ultimii 4 ani, în multiple proiecte care au legătură directă sau mai puţin directă cu responsabilitatea socială, Enel, care face afaceri aşa de profitabile în România, decide să doneze un salariu din middle management pentru zonele afectate de inundaţii. Pentru a nu fi nedrepţi şi chiar lapidari în informaţii, Enel este o companie care se implică, totuşi.  Să nu uităm de spitalul Marie Curie care a fost renovat cu 500.000 de euro donaţi prin fundaţia Enel Cuore, acum 2 ani aproape. Pentru acelaşi teledon al donaţiilor pentru zonele inundate, nefiind mai prejos, ba chiar puţin mai presus, Petrom donează 5.000 de euro. O companie cel puţin activă în domeniul responsabilităţii sociale, prin cunoscutul şi lăudabilul deja proiect “Ţara lui Andrei”, cu campanile TV, cu tot ce trebuie. Dar, aşa cum arată şi raportul de CSR al companiei pe 2009, în care suma de 9 miioane de euro investiţi în multiple proiecte este aproape lăudabilă, nici măcar acel proiect nu se substituie decât unui instrument sofisticat de PR. Cel puţin însă, reprezentanţii de comunicare din partea Petrom ne-au lămurit cum stă treaba cu donaţiile şi implicarea unei companii de rangul Petrom şi ne-au explicat că “Pe lângă donatia în bani venită din partea companiei, mai mulţi colegi din Constanţa şi Bacău şi-au unit forţele într-un gest de solidaritate şi au strâns toată săptămâna bani sau produse (haine, pături etc.), donaţii făcute în mod voluntar.  Mâine şi poimaine,(n.r: 8-9 Iulie, 2010) o echipă formată din colegii noştri de la Grupul de Zăcăminte Moineşti (Bacău) vor vizita mai multe sate din judeţul Bacău afectate de inundaţii şi vor împărţi oamenilor toate bunurile donate. Satele în care se vor opri colegii noştri sunt: Schineni, Holt -Letea Veche, Şerbeşti, Siretul şi Asău, zone în care aproximativ 250 de case au fost lovite de inundaţii”. Invariabil, aceste sume generate de pornirile pragmatice ale marilor companii de a se implica şi a capitaliza oportunităţi de implicare socială, nasc grimase şi comentarii seci venite din partea acestei societăţi nerecunoscătoare din care facem parte. Dar ce să facem, e greu să scrii despre cifre de afaceri şi estimări de profituri, de investiţii de ordinul a milioane de euro, şi să nu dai ochii peste cap a dezamăgire cînd auzi de asemenea sume donate din partea coloşilor de afaceri, evident, raportat la dimensiuni româneşti. Romtelecom totuşi, a donat 20.000 de Euro. Parcă asta sună mai cu suflet.  În rest, donaţia nu e neapărat proiect de CSR, care presupune, ca orice proiect şi campanie,  bugetare, implementare, evaluare şi toate astea, cu bani, nu pomeni.

Nota 10 pentru powerpoint

Acest sexi cuvânt CSR ne bântuie de câţiva ani incoace şi determină la unii încruntări sceptice şi de revoltă, mai ales când e vorba de un comunicat de companie multinaţională, abundând de cuvinte de lemn precum “implicare, susţinere, angajament, gândire strategică, orientare cître mediu şi angajaţi”. Întervenţiile brutale ale activităţilor atâtor companii care operează în România se fac în linişte, în timp ce micul proiect spontan

“responsabilitate socială” generează o acoperite media cel puţin, demnă de premii. Şi totuşi, se pare că natura e mai convingătoare decât toate pamfletele şi articolele răutăcioase scrise la un loc. Natura loveşte fără discernămînt şi responsabilitate socială şi arată cum rapoartele astea minunat indexate în motoare de căutare sunt apă de ploaie. Natura e convingătoare când arată o imensă pată de 500,000 de Euro investiţi în activităţi de responsabilitate socială aşa cum au fost cele ale British Petroleum în 2009, care acum nu ştie cum să mai adune voci academic să îi susţină în dosarul dezastrului din Golful Mexic (BBC News online.) Şi tot natura arată, precis, cum 10 copaci plantaţi şi însoţiţi de importante campanii de promovare a evenimentului acoperă cu mult verde livid, indecenţa unor zone rămase golaşe, în văzul lumii. Zece copaci sfrijiţi plantaţi apoi cu articole extaziate în ziare şi campanii de site-uri sociale nu fac o campanie de niciun fel, cu atât mai puţin de responsabilitate socială. Şi ridicolul agresant continuă în România inundată, auzind în ultima vreme cum oameni rămaşi desculţi şi fără case, au fost cadorisiţi cu pantofi ministeriali şi colecţii de haine violet, mai precis cu 500 de haine de copii din colecţia violet. Nu conteneşte să mă uimească sinergia comunicaţională, lecţia mult prea bine învăţată despre promovarea nimicului, adus, cu paroxism, în unele cazuri, la rang de responsabilitate socială. Îmi şi imaginez rafinatele prezentări de proiecte de responsabilitate socială transportate prin căsuţe poştale de corporaţie, cu aprobări, modificări, re-aprobări şi la final, o aprobare de costuri pentru evenimentul de promovare al aşa-zisei campanii de CSR. Cu impact zero în mediu, în sociaetate, în comunitate. Nota zece pentru powerpoint!   De aceea aşteptăm cu interes comunicatele de presă şi rapoartele de prezentare ale campaniilor şi proiectelor de CSR şi în 2011, în care vom afla cum, prin bun simţ şi responsabilitate, vom creşte, cu toţii, ca o sănătoasă pădure ecuatorială, tot ca nişte 10 copaci pitici udaţi cu 3000 de găleţi goale.

Twitter, tweet me one more time!

When the little bird gets sick , it even speaks to me!

Povestea care trebuie

Se lăsa des furată de fantasmagoniile ei lunatice, norii bârfeau des şi ea le asculta cu nesaţ rautăcioasele poveşti despre cum văd ei de sus lumea. Lumea în care trăia ea şi care nu îi mai ajungea de pe o zi pe alta. Flămândă întotdeauna de poveşti cu care să îşi alimenteze imaginaţia. Găsea rar un povestitor atât de bun încât să o facă să îi dorească să fie prizonieră în acea cuşcă fără gratii toată viaţa. Ştia însă, de asemenea, că povestitorul ei va obosi sau îi va servi o scurtă nuvelă povestită intens la micul dejun şi până la cină, festinul va deveni un sandviş rece, mâncat în grabă, cu ochii la ceas. Atunci, redevenea liberă, îşi concedia povestitorul fără regrete şi se întorcea în lumea ei liberă şi plină de gratii. Reîncepea căutarea. De fiecare dată, parcă era mai greu să găsească un povestitor bun, cu adevărat, cu manifestări de talent constant, nu întâmplătoare ca un sandviş rece, să îi potolească foamea de cuvinte doar pentru un timp.
Nu făcea compromisuri când era vorba de citit o poveste bună. Câteodată, nici măcar nu trebuia să ştie cine e povestitorul, nu citea niciodata nota editorului, criticile şi testimonialele. Răsfoia, pagină după pagină, se întindea leneşă pe cuvinte şi le şoptea la rîndul ei, cuvinte. Aşa cum îşi închipuia ea că ar fi vrut să audă povestitorul, oricare ar fi fost el. Îi era lene să citească câteodată, aşa că prefera audiţiile. I le citea el, cursiv, pe îndelete, sau rezumativ, depindea mereu de cum avea ea chef. Era o simbioză perfectă, pentru un timp. Când timpul decidea că lecturile astea deveneau obositoare, serile de lectură erau chinuitoare, când rândurile se înceţoşau şi nimeni nu mai înţelegea despre ce anume e povestea până la urmă, ea pleca grăbită, să nu i se vadă lacrimile în ochi. Îşi ura povestitorul, pentru că nu a ştiut să îi ofere o lectură unică. Că e la fel ca toţi ceilalţi, scrie bine o vreme, citeşte cu pasiune şi apoi, dintr-un moft, un pretext, o întâmplare, îşi pierde cuvintele. Ce povestitor mincinos mai era şi el, îşi spunea ea de fiecare dată.

Era si un sărman scritoraş care îi ridicase ei statuie odată. O făcuse muza lui. Ea îl trata ca pe volumul preţios din bibliotecă, pe care nu l-a deschis niciodată, dar e bines ă fie acolo,e de laudă şi dă bine. Era aşa de la îndemănă să ţi citească şi mine toate cărţile, să îi dea foc bibliotecii şi întregii munci de scriitoraş încât î se părea inutil. Îl asculta în serile ploioase, sau la un telefon vechi şi ruginit, plictisită şi visând la povestitorul acelei cărţi best seller. Povestea premiată. Povestea care să o ţină pe gânduri o viaţă întreagă. Ştia că nimeni nu e un povestitor atât de bun încât să o facă să răsfoiască fără răsuflare toată cartea şi apoi să o recitească, să o înveţe pe de rost. Nu există aşa carte de citit şi nici scriitor care să o scrie. Aşa că se mulţumea cu câte un povestitor clandestin, care să o transporte dintr-o zi în alta, iar la final, să arunce cartea şi să uite conţinutul.

Nu uitase încă ultima poveste. Fiecare rând intens şi vinovat. Fiecare cuvânt trimis cu intensitate în artificiile din sistemul nervos central, care îi declanşau apoi stări în care se pierdea, liberă, în sfârşit. Asta n-o uitase. Era o poveste rămasă neterminată, cu un povestitor absent şi cu o carte care nu voia să se închidă de una singură. A încercat să scrie singură, a încercat să citească cu intonaţie, nu avea sens nimic. Nu se legau cuvintele. Rândurile îi fugeau de sub ochi. Avea mereu nevoie, aşa cum era obişnuită, să simtă când întoarce ultima foaie şi să fie pregătită, să primească finalul cu detaşare, ştiind dinainte. Acum parcă rămăsese suspendată între prolog şi epilog, nici măcar nu ştia ce capitol citeşte. Era parcă povestea care trebuie, care putea fi premiată. Dar nu avea cine să i-o citească. S-a apucat să scrie, de una singură, de revoltă. Poveştile ei erau scurte nuvele, însă, într-un volum interminabil.