Povestea care trebuie

Se lăsa des furată de fantasmagoniile ei lunatice, norii bârfeau des şi ea le asculta cu nesaţ rautăcioasele poveşti despre cum văd ei de sus lumea. Lumea în care trăia ea şi care nu îi mai ajungea de pe o zi pe alta. Flămândă întotdeauna de poveşti cu care să îşi alimenteze imaginaţia. Găsea rar un povestitor atât de bun încât să o facă să îi dorească să fie prizonieră în acea cuşcă fără gratii toată viaţa. Ştia însă, de asemenea, că povestitorul ei va obosi sau îi va servi o scurtă nuvelă povestită intens la micul dejun şi până la cină, festinul va deveni un sandviş rece, mâncat în grabă, cu ochii la ceas. Atunci, redevenea liberă, îşi concedia povestitorul fără regrete şi se întorcea în lumea ei liberă şi plină de gratii. Reîncepea căutarea. De fiecare dată, parcă era mai greu să găsească un povestitor bun, cu adevărat, cu manifestări de talent constant, nu întâmplătoare ca un sandviş rece, să îi potolească foamea de cuvinte doar pentru un timp.
Nu făcea compromisuri când era vorba de citit o poveste bună. Câteodată, nici măcar nu trebuia să ştie cine e povestitorul, nu citea niciodata nota editorului, criticile şi testimonialele. Răsfoia, pagină după pagină, se întindea leneşă pe cuvinte şi le şoptea la rîndul ei, cuvinte. Aşa cum îşi închipuia ea că ar fi vrut să audă povestitorul, oricare ar fi fost el. Îi era lene să citească câteodată, aşa că prefera audiţiile. I le citea el, cursiv, pe îndelete, sau rezumativ, depindea mereu de cum avea ea chef. Era o simbioză perfectă, pentru un timp. Când timpul decidea că lecturile astea deveneau obositoare, serile de lectură erau chinuitoare, când rândurile se înceţoşau şi nimeni nu mai înţelegea despre ce anume e povestea până la urmă, ea pleca grăbită, să nu i se vadă lacrimile în ochi. Îşi ura povestitorul, pentru că nu a ştiut să îi ofere o lectură unică. Că e la fel ca toţi ceilalţi, scrie bine o vreme, citeşte cu pasiune şi apoi, dintr-un moft, un pretext, o întâmplare, îşi pierde cuvintele. Ce povestitor mincinos mai era şi el, îşi spunea ea de fiecare dată.

Era si un sărman scritoraş care îi ridicase ei statuie odată. O făcuse muza lui. Ea îl trata ca pe volumul preţios din bibliotecă, pe care nu l-a deschis niciodată, dar e bines ă fie acolo,e de laudă şi dă bine. Era aşa de la îndemănă să ţi citească şi mine toate cărţile, să îi dea foc bibliotecii şi întregii munci de scriitoraş încât î se părea inutil. Îl asculta în serile ploioase, sau la un telefon vechi şi ruginit, plictisită şi visând la povestitorul acelei cărţi best seller. Povestea premiată. Povestea care să o ţină pe gânduri o viaţă întreagă. Ştia că nimeni nu e un povestitor atât de bun încât să o facă să răsfoiască fără răsuflare toată cartea şi apoi să o recitească, să o înveţe pe de rost. Nu există aşa carte de citit şi nici scriitor care să o scrie. Aşa că se mulţumea cu câte un povestitor clandestin, care să o transporte dintr-o zi în alta, iar la final, să arunce cartea şi să uite conţinutul.

Nu uitase încă ultima poveste. Fiecare rând intens şi vinovat. Fiecare cuvânt trimis cu intensitate în artificiile din sistemul nervos central, care îi declanşau apoi stări în care se pierdea, liberă, în sfârşit. Asta n-o uitase. Era o poveste rămasă neterminată, cu un povestitor absent şi cu o carte care nu voia să se închidă de una singură. A încercat să scrie singură, a încercat să citească cu intonaţie, nu avea sens nimic. Nu se legau cuvintele. Rândurile îi fugeau de sub ochi. Avea mereu nevoie, aşa cum era obişnuită, să simtă când întoarce ultima foaie şi să fie pregătită, să primească finalul cu detaşare, ştiind dinainte. Acum parcă rămăsese suspendată între prolog şi epilog, nici măcar nu ştia ce capitol citeşte. Era parcă povestea care trebuie, care putea fi premiată. Dar nu avea cine să i-o citească. S-a apucat să scrie, de una singură, de revoltă. Poveştile ei erau scurte nuvele, însă, într-un volum interminabil.