luni, 17 mai 2010

Viaţa în timpul executării silite

Banca e rea, dar viaţa la munte e bună. Doar timpul nu mai are răbdare cu oamenii. Inştiinţarea de executare silită zace pe masa de lemn proaspăt lăcuit, şi zâmbeşte sec într-un soare domol de dimineaţă de mai, undeva, dincolo de Râşnov, unde se întinde pe câteva hectare, unul din complexurile de pensiuni construit din elanul orb al lui 2008.
Istoric an acela, dar mai istoric va fi acesta pe care îl traversăm acum”, mormăie in barbă, pe un ton domol, George, privind cu necaz şi furie la hârtia din faţa lui. Nu ucide mesagerul, s-ar zice, deşi hârtia plină de propoziţii seci şi de antete te imbie din toată puterea să o ucizi din câteva sfăşieturi puternice.
În 2 ani, complexul care se numeşte încă “Poiana Velicanului” s-a tranformat din planurile puse pe hârtie de un ahitect anonim în 2 pensiuni de câte 65 de locuri de cazare fiecare, săli de conferinţă, restaurant, lacuri, mă rog, toată zestrea necesară unui complex pentru a peţi turişti, companii şi angajaţi cu mofturi. Omul de afaceri, la origine inginer constructor, avea o idee unică şi fixă prin 2008 şi anume, de a construi aşa încât banii să curgă, imediat ce raportul cerere - ofertă îşi va fi întrunit toate condiţiile. Site s-a facut. Promovare s-a făcut. “Poate trebuia să fac mai mult pentru promovare dar nu cred că asta oprea vreo criză din loc”, ne povesteşte George, celor care ne uitam la el cu sentimente împărţite, de îngrijorare, părere de rău, ciudă şi o urmă de speranţă. Nu ai cum să nu ai speranţă păcălit de liniştea unei zone în care parcă nicio nelinişte nu scutură vreo frunză.
Ne trezeşte însă foşnetul hârtiei de pe masă, avertizatoare, periculoasă, ameninţătoare şi mai prezentă decât munţii care se vedeau pe geamul larg al restaurantului pensiunii. După site şi promovare, au curs câteva rânduri de contracte cu companii care au venit să îşi demonstreze loialitatea şi grija faţă de angajaţi în aşa numitele “team building”- uri. Asta i-a dat avânt lui George şi l-a făcut insistent în investiţii. Din avânt, a început construcţia unei pensiuni care ar fi funcţionat în sistem de “time sharing”. O gândire avansată, în creierul Bucegilor. Cu Piatra Craiului iţindu-se printre nori, părea un plan bun. Cu un credit decent de la o bancă puternică, cu 2 proprietăţi garant şi o sumă importantă deja investită, Poiana Velicanului era în siguranţă. Online şi în natură.

Dupa 2 ani de hope building
Au trecut 4 paragrafe şi doi ani între timp. Poiana Velicanului e la fel liniştită şi neclintită în zorii unei dimineţi de mai, doar că în aerul pur de munte pluteşte ceva apăsător, greu precum cuvintele negre din foaia de pe masă. George se încruntă şi brusc, se scutură ca de un fior şi spune: “O să vând, m-am hotărât de mult timp, nu mai suport locul ăsta, îl urăsc”. Vorbeşte cu patima unui bărbat îndrăgostit, înşelat de nevastă. A găsit nişte austrieci care vor să cumpere proprietatea cu tot cu datorii. Şi atunci va vinde tot si o va lua de la capăt, pe la Feldioara, pe undeva. “Ma gândesc la un complex de agrement” spune George zâmbind, deja cu gândul la o altă investiţie.
În momentul în care scriu nu am aflat dacă au venit austriecii sau daca George a căzut la o nouă de invoială cu banca. Era destul de furios şi decis să nu se lase fără luptă şi fără să se ia de gât cu banca care îi scria cu prietenie că “trebuie să suporte toate costurile operaţiunii de a scoate proprietăţile la vânzare”. Nu ştiu ce l-a enervat mai tare pe George, viziunea eşecului unei investiţii pe care o vedea ca o afacere de o viaţă, hârtia neclintită cu literele ei mari şi negre de pe masa aia lăcuită, exprimarea politicoasă şi seacă, soarele de mai, timpul care se grăbeşte când nu ai nevoie, austriecii care nu mai rezolvă odată cu nişte acte pentru a putea încheia afacerea…

Speranţa e totuşi un exit mai onorabil decât acceptarea eşecului. Pe site-ul complexului turistic Poiana Velicanului, încă mai tronează un mare curcubeu. În culorile Austriei, din ce in ce mai puternic.