“Cea mai fericita fata din lume” – geniala analiza a unei lumi absurde. Drumul dramatic al alienarii umane, transportat intr-un oltcit de la Hunedoara in centrul Bucurestiului, si transformat, in mijlocul unei lumi in care bolborosesc, agresiv, irascibil si obsesiv, neologisme capitaliste : plasare de produs, reclama, agentie, ok-ul pentru personajul din reclama.
Planul 1: Nevinovatia si castitatea ancestrala a omului marunt este profund subliniata intr-un context antonim, al marelui oras, razboinic, ironic intr-un mod grobian, absurd. O adolescenta a carei singura vina este sa fi castigat o masina printr-un concurs cu taloane, este nevoita sa dea, cu acordul ei bineinteles, inainte de vreme, examenul vietii ei: se va filma un testimonial cu ea, cu masina castigata, cu “bucuria” de a o fi castigat si evident, pentru eficientizare, - alt cuvant drag - plasarea de produs: “Trebuie da se vada fericirea, dar mai ales, atunci cand bei din suc!
De ce s-a uitat ca, atunci cand bucuria se simte, ea se vede oricum, in orice conditii de lumina, cadre, costumatie.
Dubla oarecare: “Ce facem noi aicea? Le aratam oamenilor obisnuiti cat de fericiti pot fi”/
Dubla urmatoare: Ca sa nu mai zic de “ acest superb
Clientul - un producator de racoritoare si duduile de la agentie. Scena in care fata este “analizata” de ochii critici obisnuiti sa analizeze orice alte produse: fie ele pe raft, fie ele oameni- abunda de o brutalitate creionata atat de delicat incat nu poti decat sa o simti, fara sa o poti si exprima. Si daca o poti exprima, fara sa iti poti inabusi furia.
Nenea profi de la echipa de filmare: “ Fata asta cam are mustati” –
Duduia plictisita, superioara si sictirita de la agentie: “Mda, merge, dar faceti ceva cu sandalele, sunt horror”- observati “neologismul”, da?
Aceeasi duduie, cu atitudinea identica cu cea din urma cu 2 secunde, si probabil, ca in urma cu cativa ani, cand a pasit in lumina falsa de neon a unei profesii inutile: “ Ma rog, de aia nu folosim fotomodele, ca de aia platim testimoniale cu oameni obisnuiti”.
15 ani de viata de provincie, plini de copilarie si nesigurante de adolescenta sunt confruntati cu lumea minciunilor invelite in sclipiciul de wanna- be a “profesionistilor” dintr-o lume ca un miraj: televiziune, reclama, agentii, lumini, dula 1, 2…9, 45.
Smecherul de middle management: "Mai fetito, pe tine te-a invatat cineva la scoala limba romana? Da... suna vocea timida a fetei provinciale. Atunci - si tonul creste progresiv, ii place lui cum i se aude vocea , in sfarsit, are cui da ordine si pe cine certa - ce iti zice tie cuvantul vesel!" veselllll!!!!!
Planul 2: drama umana e disecata de cutitul scenaristului aproape peotic. Familia fetei din Hunedoara, tata si mama - acei milioane de tata si mama din toata tara – clasici, un tata care nu arata ca e coplesit de traficul bucurestean, de tonul politicos superior al politistului care ii indica o parcare imposibila, si o mama – ingaduitoare, simpla si provincial severa.
Bucuria castigului oamenilor marunti te face sa plangi si sa iti doresti ca niciodata sa nu iti fi dorit sa castigi ceva in plus fata de ce ai avut de la inceput: zambetul senin intr-o lume care sa nu iti fie straina. Sinceritatea de a trai asa cum esti tu fara sa incerci sa te transformi intr-o lume care ea insasi se transforma fara discernamant si fara a-si ingadui ragazul sa realizeze ca n-a mai ramas vreo urma de umanitate in ea.
