@Dragă, #-ul tău mă înnebuneşte!

Nu citi randurile de mai jos dacă semnele de mai sus nu se decriptează instinctiv. Nu le citi nici dacă s-au decriptat, ai chiar adăugiri, pentru că vei fi dezamăgit(ă) dacă dai fuguţa acum ştii tu unde şi nu e nicio campanie în derulare. Pentru că nu e. Dacă ai chef, îţi dau voie doar să te amuzi şi să speri că nu te regăseşti în aşa context.

Şi acum povestea de viaţă 2.0
Odată, demult, ea cu el şi-au jurat credinţă la biserică, şi-au spus pe numele întreg , de faţă cu cele sfinte şi şi-au promis toate cele trebuincioase pentru o căsnicie fericită. Au reuşit, în linişte, alături de familie şi prietenii vechi – pe care îi cunoşteau personal! – pentru că, în naivele vremuri de demult, albastru era cerul nu logo-ul ştiţi voi cui.
Au trecut anii, au mai îmbătrânit s-au înţelepţit şi dintr-o dată parcă s-a dat a devenit s-a postat. Ea a devenit @soţia, el a devenit @soţul. Copilul lor a devenit un link la „to do list”. Bucătăria are un accesoriu important, acest #. Nu grila de la cuptor sau modelul de perdea, în caz că vi s-a părut asta.
@Dragăăă. (întins leneş, în patul cald). @dragăăăăă!!!!
Yaaawwwwn. Daaa. Cât e ceasul?
Târziu. Prea târziu. Click, log în, post: „m-am trezit târziu”.
Vai. Click, log in, post: @soţul cc: @Corina: „cine se trezeşte târziu, face cafeaua”
Cine e Corina?
Nu contează, cineva de la serviciu, n-o ştii. Are ea ceva cu trezitul târziu, e o chestie de-a noastră.
Click Add Corina. Post: @soţia, Cc @Corina: Fetele au chestii împreună şi eu nu ştiu?”
Haha!
Ce?
3 comment-uri deja în nici zece secunde. Uau.
Da. Super. Faci tu cafea?
Dap. (de fapt, exact aşa pronuntat, dap) Să pun o poză. Click. Poză cu pisica care trage de un colţ de pernă. Post poza. Tag @Corina @Miruna@Costi@Florina@Bucureşteanca_sexi
Haha. Ce tare e poza. Post comment: ce pussy avem:D
Nu fi nesimţit. Post @soţul: astăzi esti pedepsit . Link poza cu soţ pedepsit.
Deci ne trezim? Bem cafea? E cam târziu.
Mai fă şi tu cafeaua „for a change”
Mbinnneeee. (pronunţat tot mbiiineee) Post: “@Strudelas@Mircea@Bengosu „să fii om e lucru mare, să fii soţ e naşpa tare”
Haha ce tare. Comment la postul @soţ-ului: „O femeie e în spatele oricărui bărbat puternic”.
Whaaaateever ( cu gestul specific, import direct sex&the city)
Hai măăă cu cafeaua aiaaaaa!!!! Post poza cafea aburindă. Tag campanie la „cafea ca toate celelalte”

După ce au amorţit stând în capul oaselor în pat cu @casnicie şi cc @ sotul, @ sotia, am ajuns acolo unde voiam să ajungem naibii din prima. În # Bucatarie. Unde e toată lumea invitată.

Join Group.
Press Esc!

Photo: Flikr

UPC, my love

Schimbările bruşte de temperatură îmi dau frisoane şi mă fac să mă uit speriată spre modem, să constat cu bucurie sau, din contră, cu o resemnare soră cu disperarea, dacă micuţele leduri mai pâlpâie sau nu. Şi asta nu pentru că de acele leduri depinde viaţa mea şi în caz că pică netul, la fel aş face şi eu, deconectată brusc de la sursa vieţii. Nici nu mi-ar păsa pe termen scurt. Pe termen lung însă, lipsa netului, chiar şi acasă, poate duce la nebănuite consecinţe.

Pentru cei care nu au observat, nu vântul, nu cataclismele, cutremurele sau alte dezastre pot provoca, în cazul abonamentului meu la UPC, aceste deconectări de  la realitatea virtuală, ci schimbările bruşte de temperatură atmosferică.
Adică, atunci cand e toamnă toată ziua şi brusc, noaptea, se face iarnă. Sau invers, când  te trezeşti că cizmele şi fularul sunt demodate şi treci direct la sandale şi pălărie de soare. Ceea ce să recunoaştem, nu e nicio exagerare în ultimii ani.
Aşadar, trecerea bruscă de la -10 grade la 15 grade, poate provoca o subită trecere în offline a internetului, cablului şi telefonului din pachetul meu UPC. Asta pentru că, receptorul de semnal este localizat sus, tocmai sus, pe bloc. Şi deconectarea de la internet aduce cu ea o serie de socializări nedorite dar obligatorii, complicaţii şi o comunicare client-furnizor absolut surprinzătoare.

 

Un receptor up in the air

Să le luăm pe rând. Localizarea pe bloc a receptorului de semnal  înseamnă pentru mine, o negociere strânsă cu administatorul blocului, pentru care, cheia de la trapa de acces pe bloc e mai ceva decât Sfântul Graal. Iar accesul pe bloc nu poate avea loc decât în conditii de maximă securitate, pentru că, nu e aşa, blocurile din cartierele bucureştene adăpostesc pe acoperiş trezoreria naţională şi dosare istorice, aranjate în cadrul unor superbe grădini suspendate.
Nu, cheia de le bloc nu poate fi obţinută oricum, ci după îndelungi negocieri şi reproşuri. Odată rezolvat primul acces către realitatea imediată,  urmează lupta pentru obţinerea accesului către realitatea virtuală. Aici intervine UPC mojo.
Odată notificaţi prin telefonul mobil despre pana mea de semnal, urmează inevitabil, clasica soluţie: puteţi restarta modemul. Nu mulţumesc, joaca asta am jucat-o  în copilăria mea de client.
Acum, fiind client matur în reţeaua UPC, mă pricep să îmi identific singură cauza, să evaluez şi să risc chiar să identific şi posibila soluţie tehnică: spuneţi unei echipe să vină să se uite la receptorul de pe bloc. Aşa cum o fac de 4 ani, sezonier, de două ori pe an, primăvara şi iarna. Corect, cam asta e sezonabilitatea întreruperilor de semnal  în cazul meu, ceea ce e o performanţă extraordinară, totuşi.

 

Un puseu de BTL uimitor

Odată echipa sosită şi puşi în posesia miraculoasei chei de acces pe bloc, urmează însă conversaţia surpriză:  Sunteţi singurul abonat din această zonă la UPC, numai pentru dumneavoastră venim de fiecare dată! O afirmaţie care nu include în ea niciun aspect legat de discursurile de corporaţie de tipul: orientat către client de exemplu. Nu, din ton, am suspectat un reproş vocalizat pe un ton ridicat şi foarte iritat. Aşa, şi?
Păi e o problemă, că de fiecare dată receptorul de pe bloc se restartează, iese din parametrii… şi urmează o terminologie cu cifre pe care, cu respect pentru specialişti, nu o redau pentru că nu am înteles-o şi nu aş putea să o reţin niciodată.
Eu, ca neghioaba: Aşa, şi? Nu ar trebui să reparaţi, cu ce vă pot eu ajuta? Răspunsul a fost acesta şi citez din memorie: Aţi putea să treceţi pe RDS, să nu mai fie nevoie să venim numai pentru abonamentul ăsta până aici!
Eu din această propoziţie, am înteles că echipa de service plătită de UPC  tocmai mi-a recomandat să mă duc la concurenţă.  Gluma a fost bună, deşi îndrăzneaţă, am zis.
El însă , pe un ton rece, a spus: Nu e nicio glumă, chiar să vă treceţi pe RDS ca noi nu mai venim aici şi oricum, o să fiţi obligată, când o să bage fibra optică. Aici în bloc toţi au RDS. De ce să vă încăpăţânaţi? Mi-a venit aşa să mă minunez de curajul omului, de consultanţa oferită gratuit şi mai mult, să îi felicit pe cei de la UPC pentru acest BTL atât de subtil că şi azi îmi e greu să îl absorb în creierii mei de client ignorant.
Păi şi şefii dumneavoastră credeţi că vă vor felicita pentru soluţia oferită?, am întrebat eu timid şi chiar temător, gândindu-mă la un supervizor cu ţinută de birou – în căldura sediului UPC, şocat de atitudinea omului din subordine către un client  şi gata să îi altoiască vreo măsură dramatică pentru buzunar sau doamne fereşte, chiar mai rău.
Râsul sarcastic al omului m-a liniştit: „Staţi liniştită! N-aveţi decât să mă reclamaţi, şi managerii mei tot ca mine or să spună!”
“Uau” a fost tot ce a putut gândi creierul meu obişnuit de ceva vreme să reacţioneze în clişee lingvistice.

 

Ierarhic, ne este bine

În timp ce echipa meşteşugea pe bloc la semnalul receptorului nevricos la temperaturi reci – o concesie bănuiesc şi pentru care le sunt recunoscătoare – am sunat la managerul dumnealor să îi felicit pentru campania de retail pe care bănuiesc că UPC o face pentru RDS.
La telefon, surpriză, managerul echipei de intervenţii – o domnişorică office bănuiesc – a apreciat ironia metaforei cu BTL-ul dar nu a fost la fel de încantată de incident : „În niciun caz nu e normal ca echipa să vă recomande trecerea la concurenţă şi nu contează că sunteţi singurul client abonat la UPC din bloc, ei sunt obligaţi contractual să se prezinte acolo şi să rezolve problemele tehnice. De asemenea, vă mulţumim pentru loialitate”.
Nu sun un fan al discursurilor de client service, dar pot să afirm câteodată că e bine să vorbim aceeaşi limbă toţi cei implicaţi în jocul de-a furnizori de servicii, de echipe tehnice de intervenţie, manageri şi clienţi finali. Nu vreau să reiau discursul managerului despre sancţiunile pe care a spus că le vor aplica celor din echipa rebelă de service.
Purtată de spiritul Crăciunului, destul m-am chinuit cu gândul că puteam să tac şi eu şi până când se restarta receptorul la primăvară, mica ceartă va fi fost uitată şi aş fi aşteptat echipa de service cu un ceai şi flori de măr. Dar nu a mai fost nevoie să îmi fac procese de conştiinţă. Am aflat ulterior că angajatul UPC, fanatic al serviciilor externalizate către RDS este prieten cu un manager şi mai mare ierarhic decât domnişoara supervizor, de tipul  „e cumnatu-său”.

 

Cu gândul la primavară

Nimeni nu a fost rănit, penalizat sau concediat pe parcursul acestui film extras din filmoteca nesfărşită  a umanităţii. E încă iarnă, net-ul merge la cote maxime, receptorul supravieţuieşte pe bloc şi ţine cu stoicism de indicatorii de semnal corecţi, cheia a fost înapoiată administratorului de bloc care a primit-o tot cu reproş în privire iar eu, aştept primăvara şi brusca schimbare de temperatură, înarmată cu un déjà vu.

Aduc eu biscuitii

…Decât sa îmi presupun libertatea de expresie doar pe hârtie sau doar din spatele confortului ecranului. Sau al anonimatului, expus în sondaje oportuniste de genul „sunteţi de acord sau nu cu protestele din stradă?” 

 Nimic nu mă poate jena mai tare decât să văd generaţia cu blugi trendy, tricouri cu texte smart şi converşi purtaţi la 30 de ani, dar cu nostalgii de 18, atât de degrabă judecători astăzi, după ce ieri s-au şamponat în liniştea căzii lor şi au văzut un film piratat la ultimul led cumpărat din recentul salariu (cei norocoşi). Din pleiada colorată de comentarii, articole, postări de forum şi tot ce înseamnă această pseudo-realitate online, nu am reuşit să înţeleg nimic: până la urmă, e bine să protestezi sau nu? Si câţi decibeli are un protest? 

 Deunăzi, nu mai departe de anul trecut adică, lumea se înfierbânta la gândul că românii sunt un popor anchilozat în toate incheieturile gândirii şi expresiei lui de manifestare. Grecii îşi dădeau foc, italienii se încăierau guraliv care pe unde puteau, iar englezii au inventat mişcarea hooligans. Astăzi se doreşte crearea protestelor cu ceai şi biscuiţi, servite picior peste picior într-o cafenea. Sau transmise între prieteni pe reţelele lor de socializare, singura formă de verbalizare a propriului eu şi acela prefăcut sau refăcut, după dorinţa şi după cerinţa socială a propriei imagini. 

 Mai mult decât atât, unii au preferat să semneze anonimi în petiţii online şi în polluri (cine naiba completează sondaje Mediafax, cu siguranţă că nu pensionarii sau cei care sunt de gardă acum), cum că ar fi de acord cu protestele stradale. 

 După care, politically correct, îşi exprimă indignarea şi visceral dezaprobarea faţă de „distrugerile de mobilier stradal” şi lezările corporale. Din nou, judecata dată anonimă şi opinia metaforică şi cât mai smart ass de pe twitter îi definesc fidel pe „comunicatorii propriei voinţe şi judecăţi”, dar îi absolvă confortabil de responsabilitatea unui adevăr mai violent aşa. E destul de nasol să fii sincer cu tine însuţi astăzi când a te comunica înseamnă să fii decent, corect, cuminte şi mai ales, orientat către rezultat, rezultatul fiind în acest caz propria imagine.

 Păzea, plecaţi acasă, ne retrogradează S&P!   

 Alţii şi-au dorit cu ardoare unghiuri de abordare „business” a opiniilor despre proteste. Legate de costuri, de implicaţiile economice asupra afacerilor agenţilor economici din zona cu pricina. Wtf, ca să mă exprim conform. Asta e cireaşa de pe tortul la caserolă servit în grabă în pauza de lucru, între un .ppt şi un raport de proiect. Cred că despre astfel de unghiuri de abordare a fost vorba şi la elaborarea noii forme a legii sănătăţii, s-a stat mult şi s-a cugetat, legat de costuri. E bine să orientăm totul către costuri, către client, mi-aş fi dorit ca şi eu la 18 ani, să mă fi orientat mult mai pragmatic. Acum nu îmi mai păsa. 

 

Alţii, mai specialişti într-ale ştiinţelor politice şi sociale, încearcă cu greu să disece între ce e bine şi ce e rău, între manipulare şi voinţă obiectivă, între doctrine şi cuvinte mari precum libertatea expresiei, între politizarea discursului public sau mai ştiu eu ce concepte sofisticate. Răbdare să ai să citeşti, până la final, te vei lămuri că, precum filosoful, „nu ştii de fapt, nimic”. Au dat vina pe opoziţie, au dat vina pe coaliţie, au dat vina pe jandarmerie, pe Rosal că făcea curăţenie, pe ultraşi, pe forţe oculte. Şi la faţa locului, ei între ei, s-au învinovăţit până la ochi învineţiţi şi câte-un pet servit între ochi, unul altuia. Bineînţeles, nu îmi permit să fac topul zicerilor de duh, e definitoriu tuturor românilor, dobândit de unii unii mai greu sau de alţii, deloc. 

 

Şi în toate multiplele demersuri, s-a încercat găsirea unui unic adevăr. Pentru că, de atât amar de vreme, nu am învăţat că adevărurile unice sunt periculoase şi istovitoare pentru creierul înfierbântat. Cu toate astea, poate diplomaţia ierarhiilor multinaţionale, salvarea propriului fund mai întâi în caz de necaz, sau ceva de genul, ne face să ne exprimăm mai violent în scris şi să ne batem în comentarii mai abitir decât ar face-o o sută de legiuni romane. 

 

Nu, nu cred în montajele TV redate isteric de „live” şi am încetat să mai fiu atentă la jurnalele de ştiri care au devenit colecţie de advertoriale şi buletine IML. Dar nu cred nici în opiniile online, pentru că atât de mulţi sunt ocupaţi să posteze păreri cumpărate. Dar nu cred nici în chiar toţi aceia care au fost prezenţi în Piaţa Universităţii. Nu cred de exemplu, în Irinel Columbeanu care a pierdut contactul cu realitatea, dacă l-a deţinut vreodată, crezând că va începe o cariera politică de succes cu „ocazia protestelor”. 

 

O platformă luată în cap nu te va propulsa decât conform legilor fizice. Nu cred nici în beţivanul care intona un ritm hip-hop când cei din jur îşi scuipau sincer plămânii cerând demisia guvernului. Nici în hipsterii şi fetele pe tocuri aşteptând să „înceapă show-ul”, să aibă ce posta online. Nici în băieţaşii cu glugă, veniţi la un antrenament util pentru următoarele meciuri. 

 

Poate ăsta e adevărul 

 Dar chiar cred într-o fată sinceră şi brutal de inocentă în visele ei care mi-a răspuns, întrebată fiind „ce dracu’ ai căutat aseară în Piaţa Universităţii”, că „a ieşit să strige împotriva vremurilor astea şi că e nemulţumită de cum trăim”. Nu cred că m-aş putea lua la bătaie cu un jandarm şi nici nu cred că aş fugi destul de repede aşa încât să nu încasez graţios un bolovan în cap. Dar nici ea nu e vreo campionă sub aspectul competitiv al luptelor de stradă. Culmea, acum se duce la şcoală, are curs de „managementul riscului”. 

 

Şi eu mi-aş dori decenţă şi proteste cu scandări ritmice şi melodioase, pe un ton potrivit cu ora şi locul, al unor protestatari care să poarte şepcuţe şi tricouri branduite. Timp în care, dacă e să continuăm aberaţia, guvernanţii să îşi noteze silitor, revendicările şi plângerile, cu deadline de rezolvare ASAP. Şi în această lume ideală, în care binele învinge răul întotdeauna, să putem să ne continuăm vieţile într-un trai paradisiac, iar jandarmii să ia parte la proteste doar ca spectatori sau chiar dimpotrivă, să susţină doi-trei pensionari mai vlăguiţi şi care nu ţin pasul cu convoiul. 

 

Cineva trasa bine de tot, diferenţa între dictatură şi democraţie. Şi ideal ar fi să existe aceste proteste cu ceai şi biscuiţi la care să participe şi toată isteţimea trainuită de brand managers, project managers şi marketing diva wannabees, că doar şi ei se declară pe la colţuri, la fumat, nemulţumiţi de salariile lor sau de pensiile părinţilor. 

 

Dar nu s-a inventat încă, la români printre alţii, acest divin echilibru al bunului-simţ pe care nu îl regăsim în nicio ierarhie socială, de la asistatul social până la instituţiile guvernului. Sporadic, fiecare are bunul său simţ postat online şi un zvâc mai violent, trecut pe ascuns, în sondaje. Când sinceritatea opiniei o sa devină mai puţin anonimă şi majoritară, aduc eu biscuţii.

Image source: gettyimages